Trezirea le realitate

Spuneam într-o postare că dușmanii blogului meu sunt; vremea frumoasă, copacii înfloriți, primăvara. Am identificat un nou ”dușman” în persoana fiului meu. Asta m-a făcut să stau pe gânduri cât de bine sau corect este să am un blog. Prietenele mele care au bloguri nu sunt căsătorite, nu au copii și pot să scrie tot ce le trece prin cap, dar în cazul meu este diferit.
M-a convins de acest lucru o întâmplare hazlie la prima vedere, dar din calitatea de mamă, întâmplarea pare îngrijoarătore.
Într-o dimineață fiul meu a lăsat ușa la intrare deschisă... am strigat după el întrebându-l de ce nu a închis ușa... răspunsul a fost ”am vrut să-ți spun că există viață după ușa noastră ”... m-am blocat un moment... erau parte din cuvintele care le folosesc pe blog, în discuții, dar fiului meu nu-i spusesem niciodată așa ceva, deoarece nu era necesar pentru că petrece puțin timp în casă, pe calculator.
Încă sunt încurcată și nu știu dacă este bine să notez chiar totul pe blog. Am rămas gândindu-mă ce subiecte să abordez de aici încolo.
Din partea soțului nu există reacții negative pentru că mă iubește enorm și tot ce fac i se pare special, dar fiul meu se pare că devine criticul meu mai repede decât mă așteptam.

Primăveri cu gust de dude negre

Vremea frumoasă și freamătul de afară sunt dușmanii blogului mei. Nu reușesc să mă adun în casă decât seara târziu când sunt deja obosită pentru a mai deschide calculatorul. Deși sunt martora multor evenimente deosebite, ele îmi rămân în minte și în inimă nu și notate.
Făcând un bilanț am realizat că primăvara este anotimpul cel mai complex în care trăiesc la maxim. Nu pot trece pe lângă un pom înflorit fără să mă bucur de parfumul și florile-i minunate.
Preferații mei sunt cireșii în floare. E atâta mister și frumusețe încât nu pot să nu petrec cât mai mult timp în preajma lor. Văd cu ochii minții cum petalele catifelate îmbrățișează și protejează inima viitorului fruct.
Cât timp este liliacul în floare nu accept să nu am un buchet și în vaza de pe biroul meu. Astăzi am cules narcise albe.
Cunosc delicatețea și catifelarea petalelor, iar cu ochii închiși pot spune ce fel de floare este numai atingând-o.
La fel de bine mă descurc cu gustul fructelor. Sunt gusturi pe care nu le pot uita, le pot compara peste ani.
În copilăria mea, locul de joacă era sub dudul din curtea casei. Îmi plăceau dudele care cădeau pe jos, aveau un gust aparte, erau coapte și aromate, cele roșii erau acrișoare. Am crescut cu gustul fructelor de dud negru. Peste ani, dudul a fost tăiat pentru că am construit o bucătărie de vară. Unde întâlneam un dud întindeam mâna printre crengi și alegeam dudele care erau mai frumoase dar nu aveau gustul știut până într-o zi, când am dat de un dud în curtea unei școli de țară... când am gustat, am știut... era gustul pe care-l știam din copilărie.
”Dudul este o plantă dioică, de aceea pentru 5-6 exemplare de femele se plantează un mascul. Există și posibilitatea de a se altoi o creangă masculină pe o coroană feminină. Florile unisexuate, cele mascule sunt cilindrice, iar cele femele - oblonge. Înflorește în luna mai. Planta rodește numai de la vârsta de 7-9 ani. Fructul (duda) este compus din numeroase drupe false, mici, dispuse pe axul inflorescenței, care devine cărnos.”
mai multe...

Este luna mai... să ne bucurăm de frumusețea ultimei luni de primăvară... 

Mini vacanța

Ador zilele libere, adică acele zile în care nu trebuie să merg la muncă. Indiferent cum se numesc, sărbători, mini-vacanțe, concedii. Pentru mine nu e important numele acestor zile, dacă am liber sunt pe gustul meu.
Am avut timp pentru soare, grătar, plimbări. Asta înseamnă pentru mine viață fericită!

Culori

De la fereastra biroului meu se vede foarte bine cerul. Am așezat în așa fel biroul încât să pot privi afară. Oriunde merg sau mă opresc îmi caut un loc cât mai aproape de fereastră. Dacă nu sunt ferestre pe gustul meu, nu vreau să fiu în acel loc.
Aruncându-mi privirea pe fereastră am văzut cele mai frumoase nuanțe de gri presărate ici și colo cu petice de alb și albastru. Asta îmi doream! Nori plini de culoare, nori ce se plimbă bezmetici, plini de teamă, nori ce se desfac, se îmbrățișează...
Cineva exclamă; ce vreme urâtă!... da... m-am săturat de atâtea zile mohorâte...de ploaie...
Eu... zâmbesc. Am fost și sunt parte dintr-un spectacol extraordinar!

Curcubeul

Aseară, am trăit un moment unic. Am admirat cel mai frumos curcubeu. Nu mai văzusem asemenea frumusețe. Nu există zi în care să nu admir cerul. Indiferent de vreme, ochii mei se opresc pe cer.
Mai văzusem curcubeul și altădată, dar aseară a fost ceva extraordinar. Sufletul meu râdea de fericire. Nu știusem până aseară câtă frumusețe și bucurie poate aduce un curcubeu.
Uneori stau și urmăresc norii cum se desfac și alunecă pe cer. Îmi place să privesc albastrul cerului, nuanțele de albastru pe care le îmbracă sau dezbracă.
Aseară însă cerul era acoperit de un gri calm, liniștit, iar un curcubeu frumos arcuit își etala culorile bine definite și clare. Curcubeul o să mai apară pe cer dar nu știu dacă am să mai fiu martora unui eveniment atât de spectaculos.
Întradevăr, viața adevărată, reală,este dincolo de fereastra mea, așa cum simțisem ieri să notez...

Zboară timpul?

Expresia ”timpul zboară” a început să facă parte și din vocabularul meu. Nu știu cum se face, dar acum e luni iar până mă dezmeticesc realizez căci e duminică. Asta s-a întâmplat și săptămâna aceasta. Prinsă cu treburi ce trebuiau rezolvate urgent nu mi-a rămas prea mult timp pentru mine.
Când am stat să analizez cum a trecut săptămâna, ce am realizat, ce nu am reușit să termin, nu am putut decât să exclam; ”ce repede a zburat timpul”!
Iar pentru că mă aflu într-o zi de duminică și mi-am propus să mă ocup puțin și de mine, am trecut să scriu pe blog. Dar și aici a intervenit o problemă... ce să scriu?... despre oameni fericiți n-am să scriu niciodată... nu cred în așa ceva... cred în normalitate, iar oamenii pe care eu îi consider ”normali” sunt cei care râd, plâng, uneori țipă, alteori stau singuri o vreme, vorbesc despre ei și despre alții, se bucură și se întristează, vorbesc despre viață cu pasiune alteori o urăsc... să scriu despre timp?... nu-mi aparține, nu-l pot controla, de multe ori mă încurcă, îmi accelerază ritmul sau îmi fură bucuria...
Tot gândindu-mă despre ce să scriu, mi-am dat seama căci cel mai frumos subiect rămâne totuși viața adevărată, reală, cu bune cu rele... iar pentru a scrie despre viață trebuie să o trăiesc, să o simt, să mă iau la trântă cu ea... și uite așa tot gândindu-mă un soare strălucitor așezat pe pervazul ferestrei mele îmi face semne disperate de parcă ar vrea să-mi spună căci viața reală este dincolo de fereastra mea, viața reală este în primăvara ce înflorește afară...
Privesc la calculator apoi inspre fereastră... viața mă cheamă... primăvară nu așteaptă... am să încerc să le împac pe amândouă...

A mai trecut...

Am trecut peste o săptămână plină de evenimente frumoase, înălțătoare pentru sufletul meu, aducătoare de pace pentru inima mea.
A fost o săptămână specială iar amintirea ei, rămâne o amintire plăcută în sufletul meu.
Cel mai deosebit eveniment la care am participat si am rămas plăcut impresionată a fost ”Concertul Pascal” care s-a ținut la o biserică unde obișnuiesc să merg. Mi-am umplut sufletul de liniște și frumusețe iar câteva cuvinte spuse de părinte mi-au ramas tipărite în minte; ”avem toți aceeași Carte după care ne creștem duhovnicește...” aceste cuvinte m-au impresionat și sunt hotărâtă să caut mai multă lumină pentru sufletul meu.
Se deschide în fața mea o nouă săptămână, noi provocări cărora trebuie să le fac față.
Mă intristez puțin când se sfârșește o sărbătoare, dar privesc cu bucurie la următoarea ce va să vină.